Ideea unor ansambluri rezidentiale mari construite in zone separate de zonele rezidentiale existente in orase a fost rezultatul urbanismului radical interbelic ce urmarea oferirea unor conditii de locuit sanatoase si a unor conditii mai mult sau mai putin egale pentru toti. Acest tip de urbanism a ilustrat de fapt un tip de politica de promovare aplicat in tarile vestice timp de doua trei decenii dupa cel de-al doilea razboi mondial. Acest tip de plitica publica a esuat deoarece a fost distorsionata de interesele private, mai ales ale corporatiilor mari de constructii si a designerilor. Spre sfarsitul anilor ’60, acest tip de interventie urbanistica a devenit fatis impopular date fiind costurile mari si deteriorarii vietii sociale. Astfel ca, dupa a doua jumatate a nilor 70, constructia unor astfel de ansambluri rezidentiale a devenit neglijabila in tarile vestice. Cazul tarilor socialiste este oarecum diferit. Tipul centralizat de decizie si economia planificata a favorizat construirea noilor ansambluri rezidentiale concentrate. Toate aspectele procesului au fost controlate politic si derulate de institutii de stat. Nu este surpinzator faptul ca au fost atinse recorduri de timp si cantitate in constructia lor.